Se spune despre un om că a pornit la vânătoare în jungla adâncă a Africii. Călăuza din fața lui avea o macetă și cu ea tăia lianele lungi și mărăcinișul des. La un moment dat, călătorul, obosit și transpirat, a întrebat frustrat: „Unde suntem? Știi unde ma duci? Unde-i cărarea?”. Călăuza s-a oprit, s-a întors spre omul nostru și i-a spus: „Eu sunt cărarea!”
Și noi punem aceeași întrebare, nu-i așa? Îl întrebăm pe Dumnezeu: „Unde ma duci? Unde-i cărarea?” Și El, ca și călăuza, nu ne spune. A, ne poate da vreun indiciu sau două, dar atât. Dacă ne-ar da un răspuns complet, oare am înțelege? Am pricepe unde ne aflăm? Nu, pentru că, asemenea călătorului, nu cunoaștem jungla.
Așa ca în loc să ne dea răspuns, Isus ne da un dar cu mult mai bun. Ni se dă pe Sine. „Eu sunt Calea!” (Ioan 14:6)
Îndepărtează El jungla? Nu, vegetația e tot deasă.
Ne scapă El de animalele de pradă? Nu, din întuneric pericolele pândesc in continuare.
Isus nu ne dă speranță schimbând jungla, sau dându-ne o harta a ei.
El ne dă speranța dându-ni-Se pe Sine. Și ne promite că rămâne cu noi până la sfârșit. „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28:20)
Max Lucado
